Pe masura inaintarii in varsta, ca urmare a unor grave invaliditati - sindromul de imobilizare, dementele, incontinentele, pierderea autonomiei si a capacitatii de autoservire - la care se adauga factori sociali: ca diminuarea veniturilor, lipsa familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea si ingrijirea, apare cresterea solicitarilor de spitalizare pe termen lung. Din populatia de peste 65 de ani, 4% este internata permanent. Dupa unii autori, aceasta nu este decat o forma mascata de izolare a batranului, pe care o promoveaza familia si societatea. Se constata o presiune crescanda atat din partea familiilor cat si din partea unor unitati spitalicesti (cu bolnavi parasiti sau cu spitalizari indelungate si frecvente), de a forta internarea in camine spital. Decizia este un act de mare raspundere si trebuie sa cuprinda numai urgentele medicale sau sociale. Experienta arata ca mediul cel mai prielnic pentru batran ramane familia (aceasta este si dorinta batranilor), de aceea intoarcerea la domiciliu este un deziderat, mai ales in cazul in care conditiile de la domiciliu sunt prielnice. In orice caz, intotdeauna, pentru orice eventualitate, pregatirea psihologica a varstnicului trebuie facuta, pentru a se evita tulburarile de adaptare.

In unitatile pentru varstnici (camine de batrani, camine-spital), asistenta trebuie asigurata in echipa (medic generalist, medic geriatru, psihiatru, psiholog, fizioterapeut). Un rol principal il are asistenta medicala si personalul de ingrijire. Calitatile morale ale acestora, nicaieri nu sunt mai necesare ca in aceste unitati. Echipa trebuie sa insufle bolnavului incredere, curaj, si sa-i ridice tonusul. Viitorul varstnicului, redobandirea autonomiei, a tonusului vital, reintegrarea sociala, depind de calitatile echipei medicale. De aceea suportul psiho-afectiv, respectul pentru demnitatea varstnicului sunt conditii de baza.

Pentru batrani, familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei trebuie valorificate intotdeauna. Conflictul dintre generatii exista, dar nu este o regula. Fenomenele de respingere si violentele fata de varstnic trebuie cunoscute, combatute in masura posibilitatilor. Spitalizarea, in multe cazuri, este nefavorabila varstnicului. Stresul de mutare este o realitate. In general, din partea familiei, se pot delimita comportamente variate: cooperare, hiperprotectie, culpabilitate, angoasa, dar uneori si abandon si respingere.

Cand nu mai exista alta posibilitate, cand bolnavul este singur, cand viata in familie este imposibila, medicul si echipa pe care o conduce trebuie sa preia toate functiile familiei normale: rabdare, afectiune si sustinere morala.