Examenul urinei este un gest medical elementar, care permite, adesea, stabilirea diagnosticului. Valoarea acestui examen este adeseori compromisa din cauza unor erori tehnice privind prelevarea si conservarea urinei. Iata de ce asistenta medicala trebuie sa cunoasca bine tehnica. Recoltarea trebuie sa inceapa la orele 8 dimineata; prima mictiune se arunca, celelalte se colecteaza intr-un vas curat, acoperit si pastrat la rece. Ultima urina trebuie emisa in ziua urmatoare, tot la 8 dimineata, fiind colectata intr-un vas separat. Pentru examenul sumar de urina se recolteaza prima urina de dimineata si se aduce la laborator intr-un vas curat. La femei este necesara o prealabila toaleta vulvo-vaginala si prima urina se arunca. In mod curent nu se fac examene de urina in timpul fluxului menstrual. Pentru a impiedica procesele de fermentatie, se pun in vasul de colectare cateva picaturi de timol. Urina este o solutie apoasa de substante organice (uree, acid uric, creatinina etc.) si substante anorganice (cloruri, sodiu, potasiu, calciu etc). Volumul urinei in 24 de ore atinge in medie 1 500 ml, putand varia in raport cu lichidele ingerate si cu pierderile de apa pe alte cai (diaree, varsaturi, transpiratii). In stare normala, urina este limpede, transparenta, colorata in galben deschis pana la galben-roscat. Poate deveni tulbure cand contine puroi, sange, mucus, albumina sau in cazul eliminarii sporite de saruri (acid uric, urati, fosfati). Culoarea devine de un rosu-intens in hematurii sau hemoglobinurii si de un brun-inchis in ictere. In insuficienta renala cronica, urinele sunt clare si decolorate, chiar daca exista oligurie. Mirosul urinelor normale este fad sau usor aromatic. In diabet au un miros de mere acre; in infectii cu germeni microbieni anaerobi, putrid; |n pielonefrita colibaciliara si staza urinara, amoniacal. Normal, reactia este acida, pH-ul variind intre 5,8 si 7,8, iar densitatea spontana a urinii variaza intre 1015 -1022, limitele maxime situandu-se intre 1001 -1035.

Cu cat volumul urinei este mai mic (oligurie), cu atat densitatea este mai mare si invers, cu cat volumul este mai mare (poliurie), cu atat densitatea este mai mica. In bolile renale care altereaza functiile renale, densitatea scade. In glomerulonefrita cronica, in pielonefrita cronica si in fazele finale ale unor boli renale insotite de scleroza renala, densitatea urinei se fixeaza in mai multe esantioane in jurul a 1010 (densitate asemanatoare plasmei) sau este inferioara acestei cifre.

Fixarea densitatii la 1010 se numeste izostenurie. O stare premergatoare este hipostenuria - scaderea densitatii fata de normal -, caracterizata prin pierderea functiei de concentrare. In stare normala, urinele nu contin albumina, puroi, glucoza, pigmenti biliari.

Proteinuria (albuminuria) inseamna prezenta proteinelor in urina si se intalneste in glomerulonefrite, sindroame nefrotice, infectii pielorenale, tuberculoza renala. De obicei, proteinuria este de 1 - 5 g/l, dar uneori (diferite nefroze) poate ajunge la sau depasi 40 g/l. Se pune in evidenta fierband urina, acidifiata in prealabil cu acid acetic, sau prin reactii speciale (cu acid azotic sau acid sulfosalicilic). In caz de proteinurie apare fie un precipitat, fie un disc alburiu. Mai recent se foloseste proba rapida cu o hartie-test impregnata cu un indicator, care in contact cu proteinele din urina, isi schimba culoarea. Pentru dozarea proteinelor din urina se intrebuinteaza in mod curent albuminometrul Esbach.

Glicozuria - adica prezenta glucozei in urina
- este semn clasic al diabetului zaharat, si apare cand glucoza din sange atinge 1,40
-  1,80 g % (hiperglicemie), depasind capacitatea de reabsorbtie a glucozei in tubii uriniferi. Se pune in evidenta cu ajutorul licorii Fehling sau folosind o hartie-test, impregnata cu un indicator.

In afara proteinelor si a glucozei, in urina pot aparea si alte elemente patologice: acetona (diabet zaharat cu acidoza), lipide (nefroza lipoidica), pigmenti si saruri biliare (icter mecanic), hemoglobina (malarie grava, transfuzii incompatibile, into­xicatii cu ciuperci).

Examenul urinei trebuie completat cu studiul sedimentului urinar la microscop. In acest scop, dupa centrifugarea urinei intr-o eprubeta speciala, se examineaza la microscop, intre lama si lamela, o picatura din depozitul format. In stare normala, sedimentul contine pe un camp microscopic 1-2 hematii, 1-2 leucocite si rare celule epiteliale. In stare patologica pot aparea numeroase hematii, leucocite, cilindri, cristale.

Hematuria poate fi macroscopica, daca se recunoaste cu ochiul liber, sau micro­scopica.

Numaratoarea hematiilor, leucocitelor si a celulelor epiteliale se face dupa me­toda Addis, care raporteaza numarul elementelor la timp, sau dupa metoda Stanssfeld, care raporteaza elementele la volum (un milimetru cub).

Leucocitele au valoare in sediment cand sunt in numar mare, caci indica o inflamatie la nivelul aparatului urinar (nefropatii, pielonefrite etc). Ele sunt foarte numeroase in caz de piurie (pielonefrite, pielite, cistite, tuberculoza renala). In pielonefrita cronica apar leucocite alterate (marite de volum, cu granulatii specifice), numite celule Sternheimer. Celulele epiteliale au semnificatie patologica tot cand sunt numeroase. Celulele epiteliale cu incluzii birefringente (esteri de colesterol) sunt patognomonice pentru sindromul nefrotic Cilindrii urinari sunt elemente de forma cilindrica, formate in interiorul tubilor renali. Se disting cilindri hialini, alcatuiti din albumina coagulata, cilindri granulosi, formati din elemente celulare degenerate si albumina coagulata, cilindri epiteliali, rezultati din descuamarea celulelor tubilor uriniferi, cilindri hematiei (hematii), leucocitari (leucocite) etc. Semnificatia cea mai grava o are prezenta cilindrilor epiteliali si a celor granulosi. Cilindrii hialini, hematiei si leuco-citari au aceeasi semnificatie ca proteinuria, hematuria si leucocituria. Cristalele reprezinta eliminarea diferitelor saruri prin urina (cristale de acid uric, urati, fosfati, oxalati).

Pentru examene bacteriologice, urina se recolteaza prin urocultura. In acest scop se face toaleta glandului cu apa si sapun, apoi se dezinfecteaza cu un tampon cu alcool si se sterge marginea meatului. (La femei, se recolteaza dupa o prealabila toaleta a vulvei). Se recolteaza intr-o eprubeta sterila, dupa eliminarea primului jet de urina.

La a doua mictiune, urina se recolteaza din zbor, din mijlocul jetului urinar, direct in vasul steril cu gura larga. Recoltarea prin punctie suprapubiana este ideala, dar ramane o metoda de exceptie. Recoltarea prin sondaj vezical este periculoasa, fiind una dintre cele mai frecvente cauze de infectie urinara.

Pentru cercetarea bacilului Koch se strange urina din 24 de ore intr-un vas curat si se procedeaza fie la examenul frotiului obtinut din sediment si colorat cu reactivul Ziehl-Neelsen, fie la cultura pe medii speciale.

Adeseori, pentru precizarea diagnosticului este necesara inocularea la cobai.