Infiamatia reprezinta totalitatea fenomenelor si a reactiilor (celulare, metabo­lice, vasculare si limfatice) care iau nastere la locul de patrundere a unui agent patogen, care poate fi un microb, un virus, un agent fizic sau chimic. Infiamatia constituie baza procesului infectios. Prin acest fenomen organismul isi mobilizeaza i5x9222ij99kqq fortele de autoaparare la locul agresiunii, pentru a elimina sau limita actiunea agentului patogen. Reactia inflamatorie este o reactie de aparare, care, desi de cele mai multe ori este salutara, uneori poate fi nociva. Semnele locale clasice ale inflamatiei constau in: roseata (rubof), caldura (color), tumefiere (tumor) si durere (dolor).

Astfel, sub influenta agentului patogen si a substantelor care rezulta din intensi­ficarea proceselor metabolice, apare vasodilatatia locala cu hiperemie (aflux crescut de sange), care explica roseata si creste permeabilitatea capilara, cu aparitia edemului inflamator, care explica tumefierea. Concomitent, irigarea abundenta a teritoriului inflamat, ca si intensificarea arderilor in teritoriul respectiv, fac ca temperatura locala sa se apropie de temperatura centrala (38°). In sfarsit, iritarea terminatiilor nervoase locale prin produsele de catabolism (cataboliti) si prin compresiune provoaca durerea.

In afara acestor manifestari vizibile macroscopic, apar si numeroase alte mo­dificari cu caracter de autoaparare, dintre care cele mai importante sunt patrunderea in regiunea inflamata a leucocitelor (in special polinuclearele neutrofile) prin diapedeza si intrarea in functiune a mecanismului fagocitozei. Acest mecanism este complex, in final putand rezulta fie distrugerea germenilor, fie distrugerea leucocitelor, in care caz apare puroiul, alcatuit din resturi celulare, germeni microbieni, leucocite, fermenti etc. In ipoteza aparitiei puroiului, germenii microbieni migreaza pe cale limfatica, fiind captati si fagocitati la nivelul ganglionilor limfatici care se gasesc pe aceasta cale, aparand in acest fel inflamatia ganglionilor, denumita adenita regionala. Durerea in acest moment este mai intensa, iar tumefierea maxima; acum are loc formarea colectiei purulente. Deschiderea pe cale chirurgicala a abcesului format este in acest moment foarte importanta, restabilind echilibrul de forte.

In inflamatie intervin si monocitele, care au rolul de a asana terenul, incorpo­rand prin fagocitare particulele mari rezultate din activitatea polinuclearelor si a limfocitelor, legate de formarea tesutului de granulatie.

Rezultatul interactiunii agent patogen-organism poate consta in: vindecarea, localizarea inflamatiei cu colectarea puroiului sau extinderea procesului cu genera­lizare, chiar septicemie. Vindecarea inainte sau dupa golirea colectiei purulente se face de la periferia tesutului inflamator spre centru, prin tesut de granulatie.

Inflamatia poate fi: seroasa, daca apare la nivelul seroaselor (pleurala, perito­neala), determinand formarea unui exsudat; catarala, daca apare la nivelul supra­fetelor mucoase, traducandu-se printr-o intensa secretie de mucus; purulenta, daca este foarte bogata in celule.

In functie de evolutie, inflamatiile se clasifica in acute si cronice. Tetrada clasica - rubor, tumor, calor, dolor - specifica de obicei bolilor chirurgicale, adesea nu se constata cum este si firesc, in bolile interne de natura inflamatorie, fie din cauza sediului (abces pulmonar), fie din cauza localizarii in unele tesuturi (miocard, tesut nervos), cu modificari inflamatorii minime, dar cu importante manifestari clinice. Din punctul de vedere al medicinei interne, pentru diagnosticul de inflamatie sunt mai importante anumite repercusiuni clinice: febra, cresterea vitezei de sedimentare, hemograma. Nu trebuie sa se uite insa ca aceste tulburari pot fi absente in unele inflamatii (afectiuni virotice) si ca se pot intalni si in afectiuni neinflamatorii (tumori). O forma particulara de inflamatie se constata in bolile de colagen: poliartrita cronica evolutiva si bolile reumatismale in general, periarterita nodoasa, lupusul eritematos, sclerodermia. Aceste boli au comune anumite modificari histologice de tip fibrinoid, unele trasaturi clinice (manifestari cutanate si articulare), atingerea concomitenta a mai multor organe (inima, vase, rinichi, plamani, musculatura) si raspunsul spectaculos, dar trecator, la corticoterapie.