Barierele de apărare ale cavităţii bucale, sunt reprezentate de:
. salivă,
. integritatea mucoasei bucale,
. ţesuturile limfoide bucale,
. mecanismele imunitare de apărare din mucoase (sistemul imun al mucoasei).
Acest complex plurifactorial susţine protecţia mucosală, cu intenţia de a evita suprasolicitarea sistemului imun sau dezvoltarea unor reacţii alergice.
Integritatea mucoasei bazale asigură protecţia locală prin intermediul keratinozomilor (granule citoplasmatice care-şi varsă conţinutul în spaţiul intercelular) situaţi la nivelul stratului spinos şi granular funcţionând ca şi barieră locală.
Ţesuturile limfoide ale cavităţii bucale
Sunt reprezentate de limfonodulii regionali şi de ţesutul limfatic al cavităţii bucale.
Limfonodulii regionali - sunt grupaţi în:
. submentonieri,
. submandibulari,
. cervicali profunzi superiori,
. retrofaringieni.
Ţesutul limfoid este reprezentat de:
o amigdalele palatine (cu o zonă cu T-dependentă şi una B-dependentă),
o amigdalele linguale,
o amigdalele faringiene - inelul lui Waldeyer,
o aglomerări submucoase,
o ţesutul limfoid al glandelor salivare,
o ţesutul limfoid gingival.
La nivelul mucoasei bucale, există celule migratorii - celule imunocompetente, cu funcţie de "supraveghere imunitară": limfocitele T, macrofagele, celulele Langerhans.
Sistemul IgA secretor
IgA salivar este produs de plasmocitele (limfocitele B activate) localizate adiacent ducturilor şi acinilor glandelor salivare.
Plasmocitele secretoare de IgA predomină în glandele salivare mari şi mici, comparative cu alte tipuri de plasmocite (care sintetizează celelalte clase de imunoglobuline).
IgA polimerică, ce conţine lanţul J, este recunoscută specific de PIgR (Receptorul pentru Ig Polimerică) ulterior va fi internalizată (sub formă complexată) în vezicule şi transportată la suprafaţa apicală a celulelor epiteliale; urmează proteoliza care va da naştere moleculelor de IgAs ce vor putea fi identificate şi dozate în secreţii.
Inducerea răspunsului IgA salivar implică reacţia împotriva antigenelor orale, astfel IgAs poate fi produs prin 2 mecanisme:
I. antigenele orale pot stimula proliferarea şi diferenţierea celulelor limfoide, la nivel local (glande salivare). Glandele salivare conţin ţesut limfoid, format din macrofage, celule T şi B, celule accesibile direct antigenelor orale; antigenele orale pot intra în ductul glandular prin fluxul salivar natural retrograd şi apoi vor fi capturate de către macrofage şi prezentate celulelor T şi B.
O dovadă indirectă a prezenţei sistemului imun local asociat glandelor salivare a reieşit din studiile cu topice locale - prin instilarea antigenelor în ductul parotidian, la maimuţe, inducându-se astfel sinteză de IgA;
Glandele salivare minore au ducturi scurte şi sunt localizate superficial, răspândite de-a lungul laminei propria a buzelor, obrajilor şi mucoasei palatului moale.
II. prin migrarea precursorilor celulelor B (sintetizatoare de IgA) care sunt sensibilizate cu antigenele orale prin intermediul GALT (Gut Associated Lymphoid Tissue/ţesutul limfoid asociat intestinului) la nivelul glandelor salivare;
GALT este format dintr-o multitudine de noduli limfatici solitari şi în mod particular din plăcile Peyer, ce sunt o sursă bogată de precursori B, sintetizatori de IgA;
Deşi GALT constituie o componentă majoră a MALT (Mucosa Associated Lymphoid Tissue), NALT (Nasal Associated Lymphoid Tissue) este foarte bine reprezentat la nivel tonsilar şi la nivelul altor structuri ce aparţin inelului Waldeyer faringian, care constituie de asemenea un situs inductor de IgA.
Anticorpii IgAs sintetizaţi împotriva antigenelor inhalate au fost detectaţi în diferite secreţii, inclusiv în salivă.
Astfel, glandele salivare conţin celule limfoide necesare generării de răspuns IgAs independent de MALT. Este posibil că inducerea salivară a IgAs să implice iniţial o stimulare antigenică în situsurile majore inductoare (GALT şi NALT), urmată de stimularea antigenică locală, la nivelul glandelor salivare.
IgAs posedă mai multe funcţii biologice, dintre care:
. IgAs este considerată prima linie defensivă împotriva patogenilor ce colonizează şi invadează suprafeţele spălate de secreţii.
. protejează împotriva infecţiilor cauzate de enteropatogeni şi virusuri,
. multivalenţa IgAs creşte potenţialul de aglutinare bacteriană, de neutralizare a toxinelor, a enzimelor şi virusurilor,
. abilitatea scăzută a IgAs de a activa sistemul Complement şi de a opsoniza bacteriile (pregătirea pentru fagocitoză) poate limita reacţiile inflamatorii locale şi leziunile mucosale tisulare.
Inhibiţia aderenţei bacteriene, are la bază IgAs care este unul dintre cele mai importante mecanisme de apărare împotriva invaziei bacteriene mucosale; dovada capacităţii de antiaderenţă a IgAs a fost obţinută prin studii ce au testat imunizarea pasivă.
IgAs interferă cu aderenţa bacteriană la nivelul suprafeţelor (tegumentare şi mucosale) gazdei, prin prevenirea interacţiunilor atât nespecifice cât şi stereochimice.
Legarea IgAs de adezinele bacteriene, poate reduce încărcarea negativă de suprafaţă şi hidrofobicitatea bacteriană, astfel limitând potenţialul pentru interacţiunile ionice şi hidrofobice între bacterii şi receptorii gazdei.
IgAs sintetizaţi împotriva fimbriilor gonococilor şi membrilor familiei Enterobacteriaceae, reduc adeziunea acestor bacterii la celulele epiteliale; în plus, IgAs poate interfera cu aderenţa bacteriană, prin aglutinarea bacteriilor, astfel facilitând clearance-ul lor din secreţii.
IgAs are abilitatea de a inactiva produse bacteriene:
- enzimele (probabil prin blocarea legării lor la substrate sau prin destabilizarea complexului enzimă-substrat) şi
- toxinele (neutralizarea toxinelor prin blocarea legării lor, la receptorii celulari);
IgAs are acţiune sinergică cu alte mecanisme de apărare:
- activitatea sistemului lacto-peroxidază împotriva lui S. mutans a fost exacerbată de prezenţa IgAs, dar această activitate nu a fost dependentă de prezenţa Ac specifici anti S. mutans.
- cu activitatea mucinelor: legarea IgAs poate induce caracter mucofilic al bacteriilor, ceea ce facilitează îndepărtarea lor de pe mucoasă prin împrospătarea continuă a stratului mucos; mai mult, mucina salivară cu GM mică (MG2) poate participa prin interacţiuni necovalente cu IgAs.
Neutralizarea virusurilor
IgAs joacă un rol important în imunitatea virală, din cauza prezenţei imunoglobulinei la contactului iniţial între virioni şi gazdă. A fost dovedit de asemenea, un efect protector al IgAs împotriva infecţiilor virale respiratorii şi enterice.
În mod tradiţional, IgAs se consideră că previne penetrarea virionilor în celulele epiteliale prin blocarea sterică a adezinelor bacteriene.
Studii recente pe culturi celulare au sugerat că IgA dimeric poate neutraliza virusul aflat în interiorul celulelor epiteliale mucosale infectate, dacă aceste celule expresează receptorul pentru Ig polimeric (componentul secretor transmembranar).
Activarea complemenului rămâne controversată; nu este clar dacă IgA poate să inducă eficient distrugerea bacteriană mediată de sistemul Complement (via opsonizare) sau liza celulară; este posibil ca IgA să activeze calea alternativă a sistemului Complement.
In acest sens s-au efectuat numeroase experimente in vitro cu agregate de IgAs şi cu Ac monoclonali IgA. În general studiile au arătat că activarea Complementului de către IgA, duce la consumarea fracţiunii C3 şi doar rareori a componentei C5, astfel, C5a (o peptidă de tip inflamator cu acţiune anafilactică majoră) este probabil rar eliberată in vivo.
Funcţiile celulare mediate de IgA
Receptorii pentru fracţiunea Fc a IgA (FcαR) sunt expresaţi de câteva tipuri celulare, inclusiv pe PMN, monocite, macrofage, eozinofile şi limfocite; expresia receptorului este influenţată de nivelul lui IgA din mediul înconjurător al celulei.
Este probabil că acest tip de activitate să nu constituie prima linie de apărare la nivelul suprafeţelor mucosale, din cauza numărului scăzut de leucocite funcţionale din secreţie şi a numărului crescut de microorganisme ce colonizează suprafeţele mucoase.
Oricum, fagocitele asociate epiteliului şi celulele citotoxice pot acţiona ca şi linie secundară de apărare împotriva patogenilor ce invadează epiteliul intestinal (cum sunt Salmonelele, Shigella).
Excluderea imună constă în limitarea penetrării materialelor antigenice prin epiteliul mucosal; acest lucru explică legarea IgAs de Ag, facilitând astfel îndepărtarea lui de la nivel mucosal - acest mecanism este unul de tip non-inflamator.
Rolul IgAs în ecologia microbiană orală
Una din întrebările care nu şi-au găsit un răspuns clar, se referă la rolul IgAs în ecologia microbiană (asupra florei indigene); în ciuda prezenţei sistemului imun secretor şi a nivelurilor crescute de IgAs, flora rezidentă persistă în cavitatea orală. Supravieţuirea bacteriilor indigene în cavitatea bucală a fost atribuită susceptibilităţii lor scăzute la mecanismele imune cât şi abilităţii de a le evita.
S-a postulat că bacteriile autohtone nu sunt imunogene pentru gazda lor, deoarece au un status de simbioză cu gazda, de-a lungul unei perioade lungi de adaptare în evoluţie.
Câteva studii susţin ipoteza că sistemul imun este relativ tolerant faţă de microbiocenoza autohtonă.
Toleranţa ar putea fi rezultatul eliminării clonale (moartea celulară) anergiei clonale (inactivare funcţională fără moartea celulară) sau supresiei active a celulelor T şi B-reactive faţă de antigen; de asemenea se susţine ideea că bacteriile indigene au structuri antigenice comune cu ţesutul gazdei.
Deşi bacteriile indigene pot induce un răspuns imun mucosal mai slab decât bacteriile alotohtone, multe studii au demonstrat prezenţa AcIgAs ce apar în mod natural, direcţionaţi împotriva a o varietate mare de bacterii salivare sau din alte secreţii.
Se consideră că anticorpii apăruţi natural pot juca un rol imporatant în homeostazia microbiocenozei orale rezidente şi în prevenţia apariţiei bolii periodontale şi a cariilor; s-au detectat anticorpi anti S. mutans, anti A. actinomycetemcommitans, anti P. gingivalis - care sunt asociaţi semnificativ cu bolile cavităţii bucale.
Rolul aderenţei bacteriene
IgAs pot ajuta la menţinerea integrităţii suprafeţelor orale, prin limitarea aderenţei microbiene la suprafeţele dinţilor, prin:
- neutralizarea enzimelor,
- neutralizarea toxinelor,
- neutralizarea virusurilor sau
- acţiune sinergică cu alţi factori antibacterieni, cum sunt: lizozimul, lactoferine, peroxidazele salivare şi mucinele.
La suprafaţa mucosală şi a dinţilor aderenţa este primul pas pentru bacteriile ce colonizează cavitatea orală.
IgAs poate interfera cu acest proces prin blocarea adezinelor, reducerea hidrofobicităţii sau agregare bacteriană.
IgAs s-a devedit că inhibă aderenţa bacteriilor orale la celulele epiteliale; IgAs poate de asemenea să reducă adeziunea bacteriană la hidroxiapatită şi smalţ, astfel reducând formarea plăcii dentare.
IgAs s-a găsit în pelicula salivară în cantităţi considerabile şi în straturile active metabolice.
IgAs din pelicula salivară poate expune fragmente Fab, ce pot acţiona ca şi receptori pentru bacterii.
Efectul net al IgAs asupra aderenţei bacteriene la hidroxiapatită, poate fi rezultatul reacţiei IgAs în faza fluidă, prin inhibarea aderenţei bacteriene şi în pelicula salivară, prin promovarea legării bacteriene.
Prezenţa IgAs absorbiţi la hidroxiapatită creşte absorbţia unor tulpini ale S. sanguinis, dar în contrast inhibă aderenţa lui S. oralis şi S. salivarius şi nu influenţează semnificativ pe S. mutans.
Orientarea IgAs în peliculă poate permite legarea doar la anumite antigene. Eliberarea activă a Ac legaţi la bacterii, poate afecta desorbţia din hidroxiapatită şi acest proces poate fi specific numai pentru anumite antigene şi bacterii.
Alte componente salivare inclusiv mucinele şi alte aglutinine salivare, sunt de asemenea importante în inhibarea sau promovarea adeziunii la hidroxiapatită; nu poate fi exclus că in vivo influenţa IgAs asupra aderenţei bacteriene iniţiale la hidroxiapatită, să fie dependentă de alţi factori de aderare, favorabili sau nefavorabili, inclusiv:
- receptorii salivari,
- factorii antibacterieni,
- eliberarea activă a Ag legate şi
- disponibilitatea sucrozei.
Rolul IgA - proteazelor în aderenţa bacteriană
Câteva specii bacteriene ce colonizează suprafaţa mucoaselor şi a dinţilor produc IgA-proteaze, cele mai multe dintre aceste enzime sunt cunoscute ca şi IgA1-proteaze, produşi extra-celulari ce clivează IgA1 seric şi IgA1 secretor la nivelul regiunii balama, eliberând fragmente complete Fc şi Fab; unica enzimă capabilă să cliveze atât IgA1 şi IgA2 - este produsă de Clostridiul ramosus (localizare intestinală).
Oricum, producerea IgA1 - proteazei nu conferă obligatoriu proprietăţi invazive bacteriei - alţi factori de virulenţă, sunt în plus probabil necesari, cum sunt: capsula, toxinele, activitate proteolitică.
Producţia IgA1-proteazelor poate contracara activitatea anti-aderentă a IgAs şi creşte abilitatea florei indigene de a coloniza suprafeţele.
Deşi S. mutans (reprezintă agentul etiologic major al cariilor dentare, un component al biofilmului plăcii bacteriene şi participă la progresia cariei, într-un ambient acid, al cărui pH este sub valoarea de 4.0) nu sintetizează IgA proteaze, producerea acestei enzime de primii colonişti, poate cliva IgAs direcţionate împotriva altor bacterii, cu amplificarea colonizării suprafeţelor orale.
Fragmentele Fabα îşi menţin capacitatea de a lega Ag - aceste fragmente se pot lega de bacterii după clivarea IgA1s, sau IgA1s se poate lega de suprafeţele bacteriene, înainte de a fi expuse la IgA1 proteaze cu lăsarea pe loc a fragmentelor Fabα - pe suprafaţa bacteriilor; aceste Fabα nu sunt capabile să agrege sau să reducă hidrofobilitatea bacteriilor.
Deşi IgAs poate fi încorporat în peliculă în cursul formării ei, interacţiunea cu o peliculă preformată, este slabă.
Oricum, nu s-a dovedit nici o diferenţă între proporţia streptococilor producători de IgA1- protează - la indivizii cu IgA normal sau cu deficienţă de IgA.
Acest lucru sugerează că evitarea efectului inhibitor al aderării IgAs nu este esenţial pentru colonizarea suprafeţelor orale de către membrii microbiocenozei indigene.
Cum IgA1 proteazele sunt enzime extra-celulare, clivează IgA direcţionate împotriva bacteriilor producătoare de proteaze; astfel, proteazele IgA1 nu oferă în mod obligatoriu avantaj ecologic bacteriilor producătoare de proteaze, dar pot promova colonizarea tuturor indigenilor orali.
Echilibrul dintre bacteriile indigene locale, poate depinde de echilibrul dintre IgA ce inhibă aderenţa şi proteazele IgA - ce promovează aderenţa.
IgA proteazele mai pot avea substrate salivare, altele decât IgA, ce favorizează colonizarea streptococilor orali la smalţul îmbrăcat în peliculă sau mucoasa orală;
Alţi factori influenţează de asemenea colonizarea cu bacterii producătoare de IgA-proteaze - cum este prezenţa unui număr mare de receptori specifici de adeziune pe suprafaţa orală.
Corelarea între IgAs şi afecţiunile bucale
S-au efectuat numeroase studii la copii şi adulţi, în încercarea de a clarifica şi corela procentul de IgAs total, cu susceptibilitatea la carii pe baza:
- indexului de degradare,
- lipsa sau
- prezenţa obturărilor;
Aceste studii au avut rezultate variabile, nivelul IgAs diferind în funcţie de:
- fluxul salivar,
- vârstă,
- factori hormonali,
- fumat,
- status emoţional,
- activitate fizică,
- teren genetic.
Metode de prevenţie a patologiei inflamatorii bucale
Metodele cel mai frecvent utilizate experimental, sunt cele imunologice, care sunt mai de acurateţe; pentru o folosire cât mai judicioasă a terapiei vaccinale, ar trebui să se ştie cu exactitate care din structurile antigenice sunt responsabile de inducerea sintezei de IgAs împotriva S. mutans (fig. 33);
...................................
Fig. 33 - Streptococcus mutans
...................................
Tehnica electroforetică/imunoblot în gel de dodecil sulfat-de poliacrilamidă - este utilizată pentru identificarea specificităţii IgA împotriva Streptococului mutans.
S-a postulat că IgA2 sunt cei mai eficienţi Ac în secreţie, atât timp cât sunt rezistenţi la acţiunea proteazelor specifice; numeroase studii au arătat că există titruri crescute de IgA2 (nu de IgA1) în saliva indivizilor rezistenţi la apariţia cariilor.
Există însă puţine informaţii legate de rolul IgAs în apariţia gingivitelor (fig. 34) şi bolii periodontale şi asta deoarece este dificil de apreciat efectul lui IgAs la nivelul plăcii subgingivale, atât timp cât IgAs nu penetrează şanţul sau sacul periodontal; este posibil ca AcIgAs prin modularea acumulării plăcii subgingivale să controleze formarea şi compoziţia acestei plăci cât şi potenţialul ei patogen.
...................................
Fig.34 - Gingivita
...................................
IgAs ar putea preveni potenţialul periodontopatogenilor ce colonizează limba, să nu penetreze în şanţurile gingivale, prin limitarea răspândirii afecţiunilor, prevenind transmiterea bacteriană din situsurile infectate, la cele sănătoase.
Eliberarea crescută de IgA serică (datorită hiperpermeabilităţii epiteliului crevicular în cursul inflamaţiei gingivale) poate contribui la creşterea nivelului IgA în întregul volum salivar; oricum există nivele mai mari de IgAs în saliva parotidă, la indivizii cu inflamaţii gingivale.
O abordare mai recentă a afecţiunilor se referă la grupuri de subiecţi cu profile salivare similare ale fluxului salivar şi a factorilor anti-microbieni (ioni hipotiocianit, lizozim, lactoferină, peroxidaze salivare, proteine totale) la care s-au urmărit:
- apariţia leziunilor carioase incipiente,
- acumularea plăcii,
- numărul de bacterii.
Aspecte funcţionale ale mecanismelor de apărare specifice şi nespecifice fac referinţă la efectul salivei asupra creşterii, aglutinării, adeziunii bacteriene. S-a observat că rata formării plăcii este invers proporţională cu capacitatea de agregare bacteriană a salivei parotidiene, dar acesta nu se datorează concentraţiei de IgA salivar.
Statusul oral şi deficienţa de IgA
Există multe variabile care condiţionează această relaţie:
- vârsta,
- nivelul educaţional,
- dietă,
- igiena orală,
- frecvenţa vizitelor la stomatolog,
- expunerea la fluorid, toate putând influenţa severitatea afecţiunilor.
Indivizii cu infecţii recurente, cu tratamente antibiotice şi imunoprofilaxie, pot supresa microorganismele în placa bacteriană.
Imunitatea activă împotriva afecţiunilor orale
Studii multiple au urmărit variantele de stimulare a sistemului imun cu scopul sintezei de IgAs la titruri protectoare şi a amplificării abilităţii de răspuns la provocarea antigenică a bacteriilor orale şi controlul echilibrului florei microbiene rezidente.
La experimentele pe animale (şi om) există 2 abordări majore ale răspunsului în IgAs, faţă de S. mutans:
I. Inducerea unui răspuns în IgAs în ţesutul limfoid al glandelor salivare prin:
- injectarea de Ag în vecinătatea glandelor salivare majore,
- instilare de Ag în ductele parotide sau
- injecţii submucosale în cavitatea orală;
Aceste imunizări pot induce de asemenea creşterea Ac serici, ce vor ajunge în cavitatea orală prin intermediul lichidului crevicular; aplicarea topică de Ag poate induce de asemenea răspuns local de IgAs, cât şi IgG în lichidul crevicular gingival (este dificil să se stabilească cu exactitate rolul IgAs în programele de vaccinare care induc creşterea şi a IgG din lichidul crevicular).
Studii pe rozătoare şi maimuţe, au arătat că administrarea parenterală a S. mutans, ce induce sinteză doar de IgG seric, a furnizat protecţie împotriva cariilor.
II. Inducerea generalizată de sinteză de IgAs - via stimularea GALT - imunizarea orală induce predominent IgAs; administrarea de Ag neviabile, necesită doze mari şi repetate de Ag, probabil datorită:
- degradării enzimatice a Ag, la nivel gastric,
- absorbţiei scăzute de la nivelul mucoasei intestinale,
- preluării scăzute de către GALT sau
- complexării Ag cu Ac preformaţi, sau cu mucinele.
Incorporarea Ag în lipozomi sau capsule gelatinoase poate furniza protecţie împotriva enzimelor digestive, cu răspuns amplificat în sinteza de IgAs.
Adjuvanţii (dipeptidul muramil, concavalina A, fosfatul de aluminiu sau toxina holerică) induc stimularea sistemului imun secretor, când sunt administraţi oral cu Ag ale streptococilor mutanţi.
Toxina holerică induce un răspuns mucosal şi sistemic puternic împotriva ei şi a unor antigene neînrudite; proprietatea adjuvantă a toxinei holerice, include abilitatea subunităţii B a acestei toxine:
- să se lege specific la un receptor de pe suprafaţa celulei epiteliale intestinale,
- să crească permeabilitatea epiteliului mucosal,
- să stimuleze prezentarea antigenică, cu creşterea expresării moleculelor MHC clasa a IIa şi producerii de IL-1 şi de promovare a diferenţierii limfocitelor B, pentru sinteza de IgG1 şi IgA.
Recombinarea speciilor de Salmonella viabile nevirulente, ce expresează produşi genici clonaţi ai S. mutans sau periodontopatogenilor - au fost testaţi pentru vaccinare orală. Selectarea Salmonelelor ca şi carrier se bazează pe faptul că acest gen poate persista în tractul intestinal şi că invadează continuu gazda (via plăcile Peyer ale GALT);
Mai recent, s-a sugerat că sistemul imun mucosal nu este uniform repartizat şi că imunizarea intranazală, ce stimulează MALT şi ţesutul limfoid asociat tonsilelor, este mai eficient decât imunizarea orală, în generarea de răspuns imun la nivelul glandelor salivare.
Cele mai multe studii au fost efectuate pe rozătoare şi s-a demonstrat că este necesară o doză critică orală - pentru a induce un răspuns secretor, de asemenea administrarea vaccinului ce conţine S. mutans sub formă particulată (celulă sau perete celular) pare să fie mai eficientă în inducerea de IgAs, oferind protecţie anti-carioasă; (dacă s-a administrat forma solubilă, protecţia a fost mai slabă - s-au sintetizat titruri mai mici de IgAs).
S-a sugerat că IgAs au fost de asemenea implicate în protecţie şi prin aplicarea locală a S. mutans (corpuscul întreg) pe mucoasa orală sau prin instilare nazală de Ag I/II conjugat cu subunitatea B a toxinei holerice. Deşi maimuţele dezvoltă carii, S. mutans nu face parte din microbiocenoza orală rezidentă.
Progresul în cercetări în obţinerea de vaccinuri eficiente, este limitat prin dificultatea de inducere a unui răspuns protector de IgAs pentru o perioadă cât mai lungă.
Alte încercări au utilizat imunizarea pasivă cu Ac monoclonali sau imunizare sistemică (cu efecte colaterale nedorite - inclusiv structuri antigenice asemănătoare cu ţesutul miocardic, inducându-se sinteză de IgG ce pot duce la un răspuns inflamator la nivelul marginii gingivale - acolo unde se acumulează placa).
Aplicarea locală de IgG monoclonale a prevenit recolonizarea cu S. mutans rezident, secundar eliminarea plăcii cu clorhexidină, cu protecţie până la 2 ani (aplicarea locală de IgG monoclonali a durat 3 săptămâni).
Este posibil ca inducerea unui răpsuns imun împotriva (în primul rând al principalului agent etiologic) să nu fie de ajuns pentru a preveni ireversibilitatea procesului.
Imunizarea pasivă cu IgAs din lapte
Administrarea orală a glucoziltransferazei din anumite tulpini de streptococi, utilizate ca şi adjuvanţi bazaţi pe aluminiu, duce la o creştere a nivelului IgAs în saliva parotidei, ce interferă cu reacumularea S. mutans, după profilaxia patologiei dentare.
Pentru toate rutele de imunizare testate, răspunsul IgAs a fost foarte scurt (rar peste 3 luni) iar nivelul Ac a scăzut brusc la nivelul din perioada preimunizare; nu s-a observat memorie imună a sistemului imun mucosal - este necesară o provocare continuă antigenică, pentru menţinerea IgAs la un nivel crescut.
Este important de menţionat că dificultatea clarificării tuturor aspectelor, rezidă din faptul că multe studii legate de vaccinare au fost efectuate pe animale "sterile" din punct de vedere microbiologic sau pe animale ce nu posedă S. mutans în flora rezidentă.
Nici o cercetare efectuată nu oferă informaţii adiţionale despre rolul IgAs în controlul microbiocenozei indigene.
Copiii alimentaţi la sân sunt mai puţin susceptibili la carii, deoarece laptele matern posedă o serie de factori de apărare (Igs, lactoferina, lactoperoxidaza, lizozimul, leucocitele, oligozaharidele anti-aderente, lipide antivirale, agenţi antiinflamatori). Colesterolul şi laptele conţin de asemenea Ac direcţionaţi împotriva S. orali rezidenţi (S. salivarius, mutans, mitis, sanguinis).
